Astazi am avut plăcerea de a călători in tren cu un domn de aproximativ 60 de ani, german, foarte simplu şi respectuos, despre care nu mi-aş fi imaginat niciodată că este judecător în Berlin, venit în România să ne ajute pe noi la îmbunătăţirea sistemului din inchisori. Acesta este un judecător care nu a avut niciodată maşină, care se relaxează după muncă mergând cu bicicleta acasă. Nu are telefon mobil decât de câteva luni de când a început acest proiect cu România, nu stă pe internet pentru că preferă să citească ziarul sau o carte, îi place să fie surprins de programele de la televizor şi nu să schimbe de pe un canal pe altul. În perioada hippie a cutreierat SUA facând stopul din oraş în oraş şi are o casă pe o insulă în Marea Baltică.

Una peste alta, acest om este fericit. Este un om care cu siguranţă câştigă bine dar care nu simte nevoia să arate asta. Îşi permite o maşină dar preferă transportul în comun sau bicicleta. Bine, având în vedere că traieşte in Berlin, îl înţeleg.

Acum aş fi curios să ştiu dacă există undeva în ţara asta minunată un judecător care sa nu aibă maşină. Sau măcar o maşină sub 10.000 de euro. Cred că dacă mai pomenesc şi de mersul pe bicicletă sar calul…

Trebuie să recunosc, sunt nefumător. Ce pot să spun… prefer oxigenul în schimbul fumului. Nu îi inţeleg şi nu cred că îi voi putea înţelege vreodată pe fumători. Ce plăcere poţi avea în a trage fum în piept? Nu am încercat niciodată să fumez aşa că nu am de unde să ştiu, dar totuşi…

Dacă aş fuma, chiar nu cred că Mihaela Rădulescu m-ar putea convinge să mă las. Bine, o înţeleg si pe ea draguţa, trebuie să aibă şi ea un motiv să mai apară la televizor, în ziare, să mai arate puţină piele photoshopită. Dar chiar crede că un bărbat care se uită pe o clădire la un mesh cu ea zice: “DA, Mihaela Rădulescu are dreptate, arunc ţigara şi merg să fac sex cu nevastă-mea!”. Să fim serioşi, dacă cineva vrea să se lase de fumat are motive mult mai serioase, cum ar fi: pentru că vrea sa fie aproape de cei dragi pentru cât mai mult timp, pentru că vrea să ducă o viaţă mai sănătoasă, pentru că îi pasă de el şi de cei din jur. Dacă acestea nu sunt motive destul de serioase pentru fumători, atunci chiar nu cred că (încă) doamna Rădulescu va reuşi mare lucru.

Şi totuşi mă întreb de ce oare campania asta este targetată atât de tare bărbaţilor? Mihaelei Rădulescu nu îi pasă de femei?

Iată că este timpul să discutăm şi despre metodele de combatere a fricii de a vorbi în public. Dar înainte de toate trebuie să clarificăm un lucru: aceste metode nu sunt magice. Drept urmare rezultatele pot  să apară ceva mai târziu decât “peste noapte”. Încercaţi să luaţi din toate lucrurile menţionate mai jos idea de bază şi adaptaţi-o felului vostru de a fi.

În postul anterior am spus că cele mai întâlnite manifestări sunt: creşterea pulsului, înroşitul/palidul feţei, tremuratul, transpiratul şi împietrirea. Toate aceste lucruri pornesc din creierul nostru. Senzorii noştrii (ochii, urechile) receptează date despre situaţia în care ne aflăm, trimit aceste date la creier şi el reacţionează prin creşterea pulsului, producerea de adrenalină, încălzire,  transpiraţie şi înroşitul feţei.

Încercaţi să vedeţi acest proces după cum urmează:

Exterior > Senzori > Creier > Reacţia Inimii > Reacţii adverse (adrenalină, transpiraţie, înroşit, etc)

Astfel, puteţi observa că primele 4 puncte duc la reacţiile pe care le avem în timpul unui discurs. Exteriorul şi Senzorii nu prea pot fi controlaţi. Nu puteţi vorbi singur într-o încăpere sau nu puteţi face asta cu ochii închişi. Aşa că mai rămân Creierul şi Reacţia Inimii. Să le luăm pe rând.

CREIERUL

În cazul celor care au această frică, creierul lor intră în panică în aceste situaţii. Se sperie. Aici trebuie să interveniţi voi şi să îl controlaţi. Pentru a face asta, unii îşi imaginează că oamenii cărora le vorbesc sunt dezbrăcaţi, sunt la toaletă sau chiar fac sex. Asta înseamnă că ei îşi forţează creierul să interpreteze datele trimise de senzori într-un mod diferit. Şi asta poate funcţiona cu succes şi în cazul vostru.

Ce vă sfătuiesc eu este totuşi să nu vă minţiţi, ci să vă învingeţi frica. Uitaţi-vă în ochii celor cărora le vorbiţi, încercaţi să îi fixaţi cu privirea, observaţi să sunt şi ei oameni, citiţi-le reacţiile. Nu trebuie să faceţi asta cu toată lumea, luaţi câte un om pe rând până vă terminaţi discursul. Dacă aveţi rude sau prieteni prin sală este şi mai bine, folosiţi-vă de ei şi veţi observa cum din privirile lor veţi primi încredere.

“Zâmbiţi, vă rog!” Da, tu, cel care stă acolo în faţa oamenilor. Zambitul are un efect fantastic asupra minţii. Te linişteşte, te calmează şi îi face şi pe ceilalţi să te asculte cu mai mult interes. Asta dacă nu cumva discursul tău nu lasă loc zâmbetului. De asemenea, să nu va fie frică să aveţi o glumă de bun gust pe care să o spuneţi pe la începutul discursului pentru a destinde atmosfera. Îi va face pe cei care vă asculte să radă dar vă va face şi pe voi să fiţi mai relaxaţi. Ca şi în cazul zambitului, aveţi grijă în ce conjunctură spuneţi gluma şi aveţi grijă să nu deranjeze pe unii oameni care vă ascultă.

REACŢIA INIMII

Dacă reuşiţi să aplicaţi tehnicile de autocontrol ale minţii şi în special dacă nu, atunci trebuie să încercaţi să vă controlaţi bătăile inimii. Şi asta se poate face prin… respiraţie. Vă puteţi controla ritmul bătăilor inimii printr-o respiraţie controlată. Dacă inima bate cu putere, trageţi aer in piept, ţineţi-l acolo câteva secunde apoi expiraţi lung. Faceţi câteva exerciţii de genul acesta înainte de un discurs şi ar trebui să fiţi în stare să vă liniştiţi. Dacă bătăile inimii sunt slabe, încercaţi să respiraţi scurt şi des. Vă veţi oxigena creierul şi veţi pune inima în mişcare. Dacă nu aţi auzit până acum despre respiraţie, atunci trebuie să vedeţi acest spot publicitar:

Este hazliu dar adevărat. Respiraţi!

Sper că acum aveţi o imagine mai detaliată despre frica de a vorbi în public şi sper ca pe viitor sa reuşiţi să o învingeţi cu succes.  Până la urmă nu este aşa de greu. Ce ziceţi?